Ma intreb mereu ce inseamna sa fii "plecat", dincolo de aspectul fizic, pe care cred ca il pot intelege :). Mi-am luat "perechea de aripi" (cum frumos ii spunea un prieten catamaranului nostru) si am plecat pe mare. Acolo unde maslinii sunt prieteni cu noi si ne asteapta, da, ei chiar ne asteapta fara alt interes decat acela de a ne bucura impreuna unii de altii.
Sunt plecata. Ce las aici: rutina, repetitivitate obositoare, gospodarie si gatit, le pun pe pauza. Ce iau cu mine? Tot ce nu am vrut sa las aici: iubiri, saruturi, mangaieri, tandrete, poezie si senzualitate. Tot ce port cu mine si pe mine zi si noapte.
Nu plec nicaieri, de fapt. Sunt tot acasa, undeva pe Pamant. Aici mi-e casa oriunde as pasi. Si toata marea e a mea, pentru ca nu imi apartine. Pentru ca nu am nici o bucatica din ea, pentru ca ma pot plimba prin valurile ei oriunde si oricand vreau.
De asta iubesc marea. Pentru ca nu ai de ce sa o ierti, pentru ca e atat de infinit de inteligenta incat nu te lasa sa te legi de ea. Iti apartine in intregime tie si tuturor, intr-un mod personal si personalizat, fiind pe veci amanta tuturor si a nimanui sotie. Pentru ca poti face dragoste cu ea fara preludiu, si nu o doare capul niciodata. Pentru ca te poti darui ei in intregime, ramanand si tu intreg si mare. Pentru ca iubirea asta nu te leaga, ci te invata sa te dezlegi de toate. Chiar si de sentimente toante. Pentru ca ea repara si recadreaza energii puse aiurea, inchipuiri inutile, le piaptana si le sfinteste. Marea imi aureste sufletul.
Te iubesc, mare, ca ma inveti sa ma las iubita.
