Azi "Imbratisarea" lui Nichita Stanescu imi reaminteste ca s-a spus deja tot, atat de frumos pe cat ne alegem noi. Cand esti prea obosit sa creezi ramane sa crezi. Improspatez cu recunostinta ceea ce am primit de la Nichita.
Cand ne-am zarit, aerul dintre noi
si-a aruncat dintr-o data
imaginea copacilor, indiferenti si goi,
pe care o lasa sa-l strabata.
Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume,
unul spre celalalt, si-atat de iute,
ca timpul se turti-ntre piepturile noastre,
si ora, lovita, se sparse-n minute.
As fi vrut sa te pastrez in brate
asa cum tin trupul copilariei, in trecut,
cu mortile-i nerepetate
Si sa te-mbratisez cu coastele-as fi vrut.
