Uneori mi-e dor sa uit tot si orice, sa fiu doar azi si in acest moment eu cu mine. Uneori am chef sa nu imi fie dor de nimic, sa nu am nici o amintire, nici un plan pentru maine si sa nu am ce sa tin minte din trecut sau viitor. Sa nu existe nimic din ceea ce vad care sa imi aminteasca de altceva ce am vazut sau voi vedea. Sa nu aud nici un sunet care sa fie legat de alte sunete din mintea mea.
Imi doresc sa pot trai o zi fara amintiri, asteptari, conexiuni. Doar viata, asa cum este, cum o pot percepe in secunda ei cu toate simturile mele.
Uneori imi doresc sa dau "erase" la toate programele mentale, sa pot sa vad, de dimineata pana seara ceea ce vad, miros, ating si traiesc: sa vad un copac asa cum e (fara un intreg dialog interior despre fire de electricitate, inaltime, culori, forme de frunze..) sa vad asfaltul soselei asa cum e (o suprafata tare, ciudata, care nu seamana deloc cu padurea) sa-mi simt copiii precum o leoaica, mirosindu-i, amusinandu-i si fiindu-ne suficient lucrul asta pentru tot ce inseamna educatia lor.
Imi doresc o zi intreaga alba, no past, no future. Doar eu si azi. Fara "treaba", "obligatii", "chestii de facut", "timp", un fel de "ziua repaos", de data asta chiar fara reactia mea. Doar spectator al spectacolului universului.
Am observat ca, in astfel de zile in care pot gasi minute intregi de "azi", spatiul e foarte bucuros ca ii permit desfasurarea. Poate e perceptia mea ca, oprindu-ma (din orice) vad mai bine viteza relativa a lucrurilor din jurul meu. Sau poate lucrurile chiar AU mai mult spatiu atunci cand eu nu mai intervin, caci ele au fost create undeva in mintea mea, s-au nascut si au crescut si, precum copiii, au nevoie de SPATIU pentru a creste. Departe de mine si de influenta mea.
Ca si copiii, gandurile si planurile au nevoie de un moment in care sa nu mai fie legate de noi. Sa fie lasate sa zburde, sa se dezvolte, sa isi gaseasca singure felul in care se vor manifesta conform instructiunilor primite prin planul nostru.
Acel moment minunat - care poate fi o zi, o saptamana sau un an - in care nu mai acordam atentia noastra constienta planurilor noastre, este unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le oferim acelor planuri-copii: e timpul lor de singuratate si coacere in care isi gasesc noii parteneri necesari pentru dezvoltare. Fara influenta noastra prea materna.
Azi o sa fiu un plan al meu lasat sa zburde in univers. O sa las totul sa se intalmple. O sa ma las si pe mine sa ma intamplu.
Imi doresc sa pot trai o zi fara amintiri, asteptari, conexiuni. Doar viata, asa cum este, cum o pot percepe in secunda ei cu toate simturile mele.
Uneori imi doresc sa dau "erase" la toate programele mentale, sa pot sa vad, de dimineata pana seara ceea ce vad, miros, ating si traiesc: sa vad un copac asa cum e (fara un intreg dialog interior despre fire de electricitate, inaltime, culori, forme de frunze..) sa vad asfaltul soselei asa cum e (o suprafata tare, ciudata, care nu seamana deloc cu padurea) sa-mi simt copiii precum o leoaica, mirosindu-i, amusinandu-i si fiindu-ne suficient lucrul asta pentru tot ce inseamna educatia lor.
Imi doresc o zi intreaga alba, no past, no future. Doar eu si azi. Fara "treaba", "obligatii", "chestii de facut", "timp", un fel de "ziua repaos", de data asta chiar fara reactia mea. Doar spectator al spectacolului universului.
Am observat ca, in astfel de zile in care pot gasi minute intregi de "azi", spatiul e foarte bucuros ca ii permit desfasurarea. Poate e perceptia mea ca, oprindu-ma (din orice) vad mai bine viteza relativa a lucrurilor din jurul meu. Sau poate lucrurile chiar AU mai mult spatiu atunci cand eu nu mai intervin, caci ele au fost create undeva in mintea mea, s-au nascut si au crescut si, precum copiii, au nevoie de SPATIU pentru a creste. Departe de mine si de influenta mea.
Ca si copiii, gandurile si planurile au nevoie de un moment in care sa nu mai fie legate de noi. Sa fie lasate sa zburde, sa se dezvolte, sa isi gaseasca singure felul in care se vor manifesta conform instructiunilor primite prin planul nostru.
Acel moment minunat - care poate fi o zi, o saptamana sau un an - in care nu mai acordam atentia noastra constienta planurilor noastre, este unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le oferim acelor planuri-copii: e timpul lor de singuratate si coacere in care isi gasesc noii parteneri necesari pentru dezvoltare. Fara influenta noastra prea materna.
Azi o sa fiu un plan al meu lasat sa zburde in univers. O sa las totul sa se intalmple. O sa ma las si pe mine sa ma intamplu.
