Pentru ca de vineri pana sambata doar o mare minune poate sa te faca sa gasesti un bilet la teatrul "mare" am incercat varianta mica a minunilor si am reusit sa rezerv la "A true nice fuckin' story" de la teatrul InCulise. O intreprindere riscanta, ca orice piesa despre care nu stii nimic, intr-un loc despre care nu ai aflat pana ieri.
Dar mie imi place necunoscutul, mai ales in teatru - este cel care lucreaza cu surpriza de la prima replica. Si chiar daca experientele mele nu au fost mereu placute, merita sa incerc mereu.
Am vazut aseara teatru "mare" intr-un spatiu mai mic decat o sufragerie."In culise" este un concept nonconformist, curajos si liber asa cum numai 2 tineri artisti si, presupun, nebuni, pot crea. Este vorba despre un pub la parter, un spatiu pentru cursuri de actorie la etaj si un teatru la etajul 2. Sala nu are mai mult de 20 de locuri astfel incat am avut inca de la inceput o placuta senzatie de "teatru la mine acasa", un spectacol numai pentru mine.
Teatru proaspat, simplu, profesionit. Am fost printre cei 20 de spectatori si am aplaudat si fluierat cu toata incantarea mea castingul, regia, jocul, scenariul.
Vlad Udrescu este extrem de tanar si nearogant. Joaca echilibrat, cu incredere in sarmul lui, e seducator si coerent. Marina Panaite se simte in largul ei in registrul inocentei, convinge si cucereste prin simplitate nefortata. Iar Laura Marin a fost, de departe, flebetea mea in aceasta piesa. Cred ca unul dintre modurile de a masura calitatea unui actor este jocul tacerilor lui. Laura traieste replica tacerii la fel de profund ca cea a cuvantului. Respiratia ei e teatru pur, teatru bun, energia momentului re-creata si oferita noua la un nivel inalt.
N-am simtit nimic fortat, nimic din teatrul acela dubios de strigat, vorbit la o viteza greu inteligibila, n-am vazut nimic din teatrul cel "teatral" care incepuse intr-o perioada sa bantuie zona experimentala. Naturaletea si profesionalismul s-au imbinat fericit intr-o bucurie a momentului care inseamna teatrul. M-am simtit bine, m-am simtit prezenta, am vibrat pe emotii opuse, am CREZUT. Si-am suferit alaturi de iubire nevrednica noastra traire de indragostiti, prea putin indragostiti de celalalt, prea putin iubitori de nebunia iubirii. Degustam din iubire cand am putea iubi cu cana, sarutam cast cand am putea sorbi nectarul iubirii cu polonicul. Ce daca se termina? Incepe alta! Ca si respiratia, urmeaza mereu alta, e important, insa, ca fiecare inspiratie si expiratie sa fie complete, maxime, profunde!
Pentru mine Laura, Marina si Vlad sunt 3 tineri actori mari pe un drum bun, drumul lor. Le tin pumnii si voi fi alaturi de ei cu aplauze, asa cum sunt si sustin modernismul si actualitatea scenaristului Stefan Caraman si a regizorului Cristian Bajora. Joc bun, o scriitura cu treceri firesti de la monoloagele puternice ale lui Vlad la stilul aproape cinematografic al dialogului dintre fete si o regie care m-a incantat.
O piesa pe care vreau sa o vad jucata la teatrul "mare" cu sala plina in picioare. Pana atunci, insa, am sa admir creativitatea si antreprenoriatul celor 2 creatori ai teatrului InCulise, Cristian Bajora – regizor (24 de ani – Absolvent al
Facultăţii de Cinematografie) şi Ştefan Nistor – actor (22 de ani, Absolvent al Facultăţii de Arte – specializarea Arta Actorului).
O sa raman o vreme sa ma bucur de tacerile pline ale Laurei si de zambetele Marinei, dar si de discursurile prea lungi dar bine legate ale lui Vlad. Ma voi bucura de o poveste de iubire care a fost in egala masura pe scena dar si intre mine spectatorul si ei, actorii. Bravooo!
(foto: primele 2 de sus sunt ale teatrului InCulise caruia ii multumesc, restul sunt ale mele, asta e, telefonul e mai bun pentru vorbit decat pentru pozat la lumina mica, in fuga, emotionata de emotia finalului de piesa...)
